Costumația bărbătească față de cea feminină a fost mai stabilă și nu a cunoscut prea multe modificări. Formele hainelor nu au fost prea variate: redingota se purta în tot cursul zilei iar seara, la concerte, baluri sau dineuri se luau fracul negru, vesta și cravata albă.
Redingotele colorate – albastre, verzi sau brune – cu nasturi metalici, strălucitori,din 1825-1830, au fost înlocuite cu cele negre după 1840 și această nuanță cernită va rămâne în uz până la finele veacului.
Era, în fond, mult mai avantajos și din punct de vedere economic, să fie purtate exclusiv haine închise la culoare, din materiale rezistente, care nu trebuiau curățate și reparate prea des. În anii 30-“40 redingotele erau pe talie, iar poalele evazate, în vreme ce mânecile erau strâmte pe braț și evazate la manşetă.
Și pantalonii erau strâmți, iar cămăşile aveau pieptul plisat și gulerul mult înălțat pe obraz. După 1850 hainele se lărgesc și devin mai comode, deși gulerul și plastronul cămășii se rigidizează, prin scrobire. Fracul se purta închis la nasturi până pe la 1870, după care s-a purtat descheiat, până în ziua de azi.
Tot pe la 1870 apar noi haine pentru uzul bărbaților în orele de activitate ale dimineții: jacheta, ca substitut al redingotei pentru domnii cu poziție înaltă și sacoul pentru cei mai modești. Acestea nu excludeau, însă, vesta, cravata, pălăria (care era, aproape exclusiv țilindrul) și bastonul, atunci când era părăsită casa. Mai puțin pretențioasă decât țilindrul era pălăria melon.
Doar cei săraci sau boema artistică purtau pălării din fetru moale. După turneul din 1906, în Transilvania, al lui Buffalo Bill, pålăria sa cu boruri largi începe să fie purtată de tineret și de artiști. Vara se purtau pălării de pai și haine albe, din materiale mai subțiri – atunci erau acceptate sacourile chiar și pentru domnii din înalta societate, dar numai la țară și în mediul familial.
Gulerul tare, înalt și cravata nu erau niciodată abandonate, indiferent de temperatură. Era nedermn pentru un bărbat cu anumite pretenții să apară descheiat la gât sau fără pălărie în public. Pentru că România era o țară friguroasă, iarna bărbații purtau căciuli din blană scumpă și diverse forme de paltoane (Macferlan, Gladstone sau Albert – toate fiind haine lungi și având o capă care proteja mai bine brațele și umerii – raglan, chesterfield etc.), la care adaptau adesea gulere de blană.
Pentru uşurarea ținutei de gală în timpul verii, în vilegiatură sau la băi, la dineuri sau la casino tinerii au adoptat după 1890, smokingul ca înlocuitor al fracului. Dacă la dineuri, baluri sau spectacole nu erau acceptate decât papionul alb, vesta și mănuşile albe, la funeralii toate acestea erau negre.
In funcție de gradul de rudenie sau de intimitatea cu defunctul, doliul era specificat prin lățimea panglicii mate a țilindrului – dacă aceasta ajungea să ascundă în întregime luciul pălăriei, însemna că relațiile erau foarte strânse și jalea mare.
Singurele bijuterii ale bărbatului erau butonii cămășii, acul de cravată sau ceasul cu lanțul său, de care era prins, eventual, sigiliul personal (dacă era un personaj important, demnitar sau proprietar bogat) ori un breloc.